ROMÂNIA… BATJOCORITĂ …


Punct de vedere exprimat de: Prof. dr. Maria-Luminiţa Rollé (Universitatea din Edinburgh)

În Europa de Vest nu se cunoaste istoria României si cei care o viziteaza acum vãd sãrãcia materialã de astãzi, si nicidecum milenara ei bogãtie culturalã si spiritualã.

În plus, propaganda maghiarã din SUA se bazeazã pe milioanele de dolari ale D-lui Soros, care finanteazã edituri si opinii la Bucuresti, în timp ce în Elvetia am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) cã Transilvania a apãrut în secolul XIII si de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) cã poporul român a dispãrut timp de 1000 de ani ca sã reaparã, ca prin miracol, în secolul XIV !

Cu toate acestea, nimeni nu menţioneazã cã cea mai veche scriere din Europa a fost atestatã arheologic in 1961, tot în Transilvania, în satul Tãrtãria, pe râul Someş, în judetul Alba, de cãtre Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afarã de România, Tãbliţele de la Tãrtãria, datate 4.700 î.e.n., au fãcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) şi au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Deşi românii ştiau sã scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esenţial nu este nici în ziua de azi, dupã mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc si nu apare în manualele de istorie.

Ce ne spun specialiştii din România ? În 1998 s-a publicat « Istoria României » (Editura Enciclopedicã , Bucureşti) de cãtre un colectiv academic sub conducerea unei «autoritãti în materie», Prof. dr. Mihai Bãrbulescu, culmea culmilor, de la aceeaşi Universitate din Cluj, care nu spune că Profesorul Vlassa a descoperit Tãbliţele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tãbliţele de la Tãrtãria sunt menţionate cu semnul întrebãrii într-o foarte scurtã frazã, fãrã nici un comentariu: « Într-o groapã de cult de la Tãrtãria, s-au gãsit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere ?), cu analogii în Mesopotamia.» Dar Dl. Bãrbulescu nu-si aduce aminte oare cã scrierea proto-sumerianã apare cu 1000 de ani mai tîrziu si cã cea cicladicã, proto-greacã, dupã 3000 de ani ? El a uitat cã metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3500 î.e.n. ? Cã tracii sunt primul mare popor indo-european care intrã în Europa tot în jur de 3500 î.e.n., cu mai mult de douã milenii înainte ca celtii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii sã aparã pe harta Europei? Şi cã tracii ocupau tot teritoriul dintre Munţii Ural şi Tatra, de la est la vest, şi de la Marea Balticã la Dunãre şi Marea Neagrã de la nord la sud ?

De asemenea, şi în acelasi context, nici un specialist în istoria României nu atrage atenţia asupra altui “detaliu” primordial, şi anume cã limba traco-dacicã este cu mii de ani anterioarã latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.) si cã, în consecinţã, limba românã nu se trage din latinã, pentru cã, deşi din aceeasi familie, existã istoric înaintea latinei, deci este o limbã proto-latinã. Latina se formeazã din etruscã si greacã, care, deşi amândouã indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, rãspîndit în lumea mediteranã a epocii. În plus, estruscii ei înşisi erau o branşã a celţilor, coborâţi în sudul Alpilor în jur de 1200 î.e.n. La rândul lor, celţii erau o branşã a tracilor care migrau spre vestul Europei, şi erau numiţi ca atare, adicã traco-iliri pânã în secolul VI î.e.n., când se deplaseazã din Noricum (Austria) spre Alpii elveţieni, unde se numesc helveţi.

Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea, şi însãşi existenţa poporului român dau de gândit. Cine schimbã şi interpreteazã istoria României?

În mozaicul de limbi şi popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe acelaşi teritoriu, şi o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiarã si nici nu putea fi când strãmoşii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursã turco-finicã nu numai a ungurilor, dar şi a bulgarilor (care nãvãlesc în România şi în teritoriile Bizantine din sudul Dunãrii în secolul VI), a turcilor şi a finlandezilor din zilele noastre. Hunii pãtrund în Europa pânã la Paris, Roma şi Constantinopole sub Atila în secolul V, dar se retrag spre Ural pânã în secolul IX, când nãvãlesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea datã de dacii liberi (80%) amestecaţi cu slavi (20%).

Poporul şi limba dacã sunt, deci, cu mult mai vechi decât poporul roman şi limba latinã, dar cele douã limbi erau foarte asemãnãtoare, şi de aceea asimilarea s-a fãcut atât de repede, în câteva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mãrii Negre, nu numai cã a învãtat limba dacă imediat, dar în şase luni scria deja versuri în limba lui Zalmoxis ! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Munţii Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care Împãratul Traian (de origine ibericã) le-a dus la Roma ca sã refacã tezaurul golit al Imperiului. Peste mai mult de 1000 de ani, dupã cãderea Constantinopolului sub turci în 1453, tributul plãtit sultanilor otomani va fi tot în aur, în formã de “ţechini”. Şi tot în aur se plãtesc în ziua de astãzi anumite interese în România, dupã ce tezaurul naţional de 80 tone-aur a fost vândut de Ceauşescu la licitaţie în Zürich ţi cumpãrat de Banca Angliei.
Cele 14, nu care romane, ci milioane de români din afara României înţeleg şi simt acum, mai bine ca niciodatã, sensul versurilor transilvane “Munţii noştri aur poartã, Noi cerşim din poartã-n poartã!”

În aceeaşi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane şi a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura şi civilizaţia europeanã şi-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizanţul devine capitala Imperiului Roman. Deşi se studiazã istoria şi limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat “barbar” şi “incult”. Nici un istoric elveţian nu a fost capabil sã-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, nici mãcar Ana Comnena !

Nimeni nu cunoaşte aici cultura şi civilizatia Bizantinã, religia ortodoxã (“ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ), şi cu atât mai puţin istoria şi tradiţia românã. Faptul, esenţial, cã analfabetismul nu exista în Bizanţ, dar exista în Europa de Vest în aceeaşi perioadã este şi mai necunoscut. Academiile “pãgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice, etc.) au fost toate închise în secolul VI, iar când în cele din urmã universitãţile au început sã aparã în Occident în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de Biserica Romanã şi studiau teologia. Numai cãlugãrii şi clericii ştiau carte, se îmbogãţeau prin exproprierea de pãmânturi în favoarea mânãstirilor, şi luau puterea în toate ţãrile vestice, prin misionarism şi prozelitism la început (prin teroare si Inchiziţie mai târziu), pânã în secolul XI, când ultimul ţinut liber, al vikingilor din Scandinavia , cade sub puterea Romei Papale.

Renaşterea italianã apare ca o consecinţã clarã şi directã a cãderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea în masã a savanţilor Bizantini cãtre Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeşte 5000 de savanţi exilaţi din Bizanţ într-un singur an la Florenţa, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante şi Boccacio, şi unde vor picta Michelangelo şi Leonardo da Vinci.

Între timp, cultura Bizantinã este pãstratã şi cultivatã în tãrile Române (de exemplu la Putna), care nu numai cã îăi pãstreazã autonomia faţã de Imperiul Otoman, plãtind-o în aur – ca de obicei -, dar voevozii români trimit anual aur în Grecia pentru a susţine mânãstirile ortodoxe (de exemplu la Muntele Athos).

În Occident, o scurtã istorie a României apare în 1943, scrisã de Mircea Eliade în englezã la Lisabona şi publicatã la Madrid (“The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943), şi republicatã peste alţi 50 de ani în România (“The Romanians, a Concise History”, Roza Vânturilor, Bucureşti, 1992).

În timp ce prima istorie serioasã a Bizanţului apare, tot în englezã, de abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, “A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toatã bunãvoinţa lui de a reabilita “misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici mãcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv cã nu stie greaca, nici veche nici nouã.

În final, se pune întrebarea de ce nouã milenii, atestate arheologic, de civilizaţie neîntreruptã pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar şi în România ? Cu ce se ocupã istoricii români ? Şi reprezentanţii României peste hotare ? Cine promoveazã cultura milenarã a României ? Dacã dentiştii, şi nu profesorii de românã, vor sã facã şcoli în românã la Geneva, sã nu ne mirãm dacã profesorii vor deschide în curând cabinete dentare în acelaşi oraş.*

În 1996, când am fost la Bucureşti pentru a face cercetãri în mitologia tracicã la Academia Românã, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mã intereseazã tracii şi dacii, când acesta era subiectul de predilecţie al lui Ceauşescu**, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mã întreb ce conteazã 50 de ani de comunism în comparaţie cu cele 9 milenii de istorie româneascã ?
Prof. dr. Maria-Luminita Rollé, Universitatea din Edinburgh, Academic Consultant in European Mytholgy

Anunțuri

8 gânduri despre &8222;ROMÂNIA… BATJOCORITĂ …&8221;

  1. „Desi românii stiau sa scrie acum 7000 de ani..” Ar fi unicul caz din istorie cand un popor știa sa scrie înainte de a se fi născut.
    Cu astfel de afirmatii se combate o batjocură?

    • Daca interpretam ad-literam…
      Admit ca poate nu este cea mai inspirata exprimare, insa ideea de baza se intelege, cred eu! Si nu este patriotism exagerat, mai consider, daca nu mai incercam neaparat sa facem „analiza pe text”, in loc sa ne straduim sa aflam adevarul istoric!

  2. Interesant articol. Deși mi se pare un pic prea radical. Nu cred că genul acesta de agresivitate, cu argumente parțial exagerate, va reuși să atragă atenția în mod pozitiv asupra realităților istorice trecute sub tăcere.

    • Iti respect punctul de vedere, desi nu-l impartasesc in totalitate! Mie nu mi se pare atat de agresiv adevarul istoric (spus) raspicat, comparativ cu tacerea, complice parca, a marilor istorici romani – din tara si de pretutindeni…
      Multumesc pentru comentariu!

      • Într-adevăr, nici eu nu înțeleg de ce istoricii români au această atitudine. Parcă nici nu ar face parte din acest popor. Am văzut de curând câteva documentare despre traci, și chiar despre cucerirea Daciei, din care am aflat mai multe lucruri despre aceste mari civilizații antice decât am găsit vreodată în oricare carte de istorie. Parcă istoricii români special și-au propus să minimizeze istoria strămoșilor noștri.

        • Da, ai mare dreptate – este trist ca se intampla asa, desi, culmea, cu toate ca nu vreau sa intru in zona politicii, nu pot sa nu amintesc ca si printre politicieni (mai vechi sau mai noi), avem oameni de istorie (poate ca „istorici” ar fi prea mult spus)!
          Si, intr-adevar, internetul si mass-media in general, reprezinta, din pacate, o sursa mai bogata de informatii decat publicatiile de profil (manuale, tratate etc.)…
          Iti multumesc frumos pentru comentarii!

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s