Citat

Iarna


labisTotu-i alb în jur cât vezi

Noi podoabe pomii-ncarca
Si vibreaza sub zapezi
Satele-adormite parca.
Doamna Iarna-n goana trece
În calesti de vijelii –
Se turtesc de gemul rece
Nasuri cârne si hazlii.
Prin odai miroase-a pâine,
A fum cald si amarui
Zgreaptana la usa-un câine
Sa-si primeasca partea lui…
Tata iese sa mai puna
Apa si nutret la vaca;
Vine nins c-un fel de bruma
Si-n mustati cu promoroaca.
Iar bunicul desfasoara
Basme pline de urgie,
Basme care te-nfioara
Despre vremuri de-odinioara,
Vremi ce-n veci n-au sa mai fie.

labis

La 2 decembrie 1935, se nastea marele poet, Nicolae Labis. La numai 21 ani, se spune ca acesta a fost ucis de catre Securitate!

În noaptea de 9-10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș, care petrecuse câteva ore cu cunoștințe și băuse cafea și țuică la Casa Capșa și apoi la restaurantul Victoria, a plecat să ia un tramvai. El a fost condus acasă de Maria Polevoi, o dansatoare în trupa Armatei pe care o întâlnise în acea seară. Era după miezul nopții și mijlocul de transport public tocmai a început să se miște de pe loc. Aparent, el și-a pierdut echilibrul și a fost prins în grilajul dintre vagoane, lovindu-se cu capul de trotuar și fiind târât pe o distanță scurtă. O investigație oficială stabilește că ebrietatea a fost cauza căderii lui, dosarul fiind rapid închis. Locul accidentului din Piața Universității se afla peste drum de Spitalul Colțea unde a fost transportat imediat. Măduva spinării a fost secționată, trupul fiind paralizat (la 02:30 un chirurg a notat: „traume craniene și vertebrale, paralizie”). Spre zori, el a fost dus la Spitalul de Urgență. Acolo, el a șoptit un poem pentru prietenul său Aurel Covaci:

Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă…

Imediat după accident, istoricul literar Alexandru Oprea a propus din nou eliminarea lui din UTM. În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare spirituală enormă de către colegii săi, cunoștințe și prieteni, starea lui s-a înrăutățit inexorabil. Pe 22 decembrie, la ora 2 dimineața, a murit. Două zile mai târziu, la amiază, persoane îndoliate s-au adunat la Casa Scriitorilor, unde mai mulți scriitori proeminenți au citit și poemul său Moartea Caprioarei. El a fost înmormântat la cimitirul Bellu, după ce procesiunea funerară a trecut prin fața mormântului lui Mihai Eminescu.

Nicolae Labis – Sunt Spiritul Adâncurilor

Eu sunt spiritul adâncurilor,
Traiesc în alta lume decât
voi,
În lumea alcoolurilor tari,
Acolo unde numai
frunzele
Amagitoarei neputinti sunt vestede.
Din când în
când
Ma urc în lumea voastra
În nopti grozav de
linistite si senine,
Si-atunci aprind mari focuri
Si
zamislesc comori
Uimindu-va pe cei ce
ma-ntelegeti.
Apoi cobor din nou prin hrube trudnice
În
apa luminoasa, minunata.
Sunt spiritul
adâncurilor,
Traiesc în alta lume decât voi.

Nicolae Labis – Moartea caprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit si a curs pe pamânt.
A ramas cerul fierbinte si gol.
Ciuturile scot din fântâna namol.
Peste paduri tot mai des focuri, focuri
Danseaza salbatice, satanice jocuri.

Ma iau dupa tata la deal printre târsuri,
Si brazii ma zgârie, rai si uscati.
Pornim amândoi vânatoarea de capre,
Vânatoarea foametei în muntii Carpati.
Setea ma naruie. Fierbe pe piatra
Firul de apa prelins din cismea.
Tâmpla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta
Planeta, imensa, straina si grea.

Asteptam într-un loc unde înca mai suna,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scapata soarele, când va licari luna,
Aici vor veni în sirag sa se-adape
Una câte una caprioarele.

Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa tac.
Ametitoare apa, ce limpede te clatini!
Ma simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege si de datini.

Cu fosnet vestejit rasufla valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteste-n univers!
Pe zare curge sânge si pieptul mi-i rosu, de parca
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am sters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari vinetii,
Si stelele uimite clipira printre ele.
Vai, cum as vrea sa nu mai vii, sa nu mai vii,
Frumoasa jertfa a padurii mele!

Ea s-arata saltând si se opri
Privind în jur c-un fel de teama,
Si narile-i subtiri înfiorara apa
Cu cercuri lunecoase de arama.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelamurit,
Stiam ca va muri si c-o s-o doara.
Mi se parea ca retraiesc un mit
Cu fata prefacuta-n caprioara.
De sus, lumina palida, lunara,
Cernea pe blana-i calda flori stinse de cires.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oara
Bataia pustii tatii sa dea gres!

Dar vaile vuira. Cazuta în genunchi,
Îsi ridicase capul, îl clatina spre stele,
Îl pravali apoi, stârnind pe apa
Fugare roiuri negre de margele.
O pasare albastra zvâcnise dintre ramuri,
Si viata caprioarei spre zarile târzii
Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna
Când lasa cuiburi sure si pustii.
Împleticit m-am dus si i-am închis
Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne,
Si-am tresarit tacut si alb când tata
Mi-a suierat cu bucurie: – Avem carne!

Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa beau.
Ametitoare apa, ce-ntunecat te clatini!
Ma simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege si de datini…
Dar legea ni-i desarta si straina
Când viata-n noi cu greu se mai anina,
Iar datina si mila sunt desarte,
Când soru-mea-i flamânda, bolnava si pe moarte.

Pe-o nara pusca tatii scoate fum.
Vai fara vânt alearga frunzarele duium!
Înalta tata foc înfricosat.
Vai, cât de mult padurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fara sa stiu
Un clopotel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima caprioarei si rarunchii.

Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sa traiesc, si-as vrea…
Tu, iarta-ma, fecioara – tu, caprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeste tata? Manânc si plâng. Manânc!

Nicolae Labis – Mama

N-am mai trecut de mult prin sat si-mi spune
Un om ce de pe-acasa a
venit
Cum c-a-nflorit la noi malinul
Si c-ai albit, mamuca, ai
albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnava.
Eu nu stiu cum
sa cred atatea vesti,
Când din scrisori eu vad precum matale
Din zi
în zi mereu intineresti.

Nicolae Labis – Încheiere

Pamânt impadurit, ne revedem
Din ce în ce mai rar langa izvoare,
Dar
spune-mi, nu iti sunt la fel de dragi
Salbaticele pasari calatoare?
Peste
straine asezari lumesti
Duc cate-un fulg de-al tau, un cânt din tine,
Si
mor cu tine-n inimile lor
Când le frang zborul gloantele haine.
Eu n-am
sa uit c-aici am ras intai,
Ca am strigat intaia-njuratura,
Ca am
gustat din scorburi faguri dulci
Ori gustul lacrimii sarate-n
gura.
Stangaci, iubind aici intaia oara,
Ti-am spus, când nu-i spusesem
inca ei…
Tu mi-ai vegheat incovoiat asupra-mi
Intaii sovaielnici pasi
ai mei.

Copiii cresc si unii se despart
De cei ce le-au dat viata din
iubire.
Plecarile din tine-n alte lumi
Sa nu le iei nicicand drept
despartire.
Când eu gresesc ori ma stropesc noroaie,
Ma chemi
si eu la tine vin tiptil,
Si-n fosnetul luminii din frunzisuri
Ma
faci din nou nevinovat copil.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s