Citat

Dragă Nichita,


Ploua infernal,

si noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Peretii odaii erau
nelinistiti, sub desene în creta.
Sufletele noastre dansau
nevazute-ntr-o lume concreta.

O să te ploua pe aripi, spuneai,
ploua cu globuri pe glob si prin vreme.
Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,
mie-mi ploua zborul, cu pene.

Si mă-naltam. Si nu mai stiam unde-mi
lasasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,
cine-s mai frumosi: oamenii?… ploaia?…

Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca,
si noi ne iubeam prin mansarde.
N-as mai fi vrut să se sfirseasca
niciodata-acea luna-a lui Marte.

(Nichita Stănescu – Ploaie în luna lui Marte)

********************************************************************************

Dragă Nichita,

S-a luminat de ziua ta şi anul acesta. Abia la sfârşit de martie, cu doar o zi înainte de 1 aprilie, s-a făcut cald, după o iarnă căreia parcă îi părea rău să plece. Se tot întorcea, se tot răzgândea. O fi aşteptat pe cineva…

Pe Pământ e bine… Nu, nu e bine, Nichita. E război undeva în lume. Vedem la televizor în fiecare zi generali care explică strategii de luptă, oameni care mor, clădiri strivite, discuţii de şueta în care se dă cu părerea ca şi cu zarul. Parcă s-ar vorbi despre un joc, Nichita. Războiul a devenit un joc. Copiii, când ies pe-afară, vorbesc despre război ca despre „Piticot” sau „Nu te supăra, frate”. Cine va câştiga? Va câştiga oare cineva, Nichita? Spune tu!

„Ştim că cinci fără patru fac unu. / Dar un nor fără o corabie/ nu ştim cât face.” 

Nu ştim, Nichita!

Pe la noi, cum iţi spuneam, a venit în sfârşit primăvara.

Râsu’plânsu’, bine spuneai tu Nichita despre noi! Aşa e, râsu’plânsu’! Parcă prea mult spre plâns în ultima vreme. Prea mulţi săraci pe străzi, prea mulţi bolnavi în spitale, prea multe gropi în asfalturi şi în cimitire, prea mulţi bani de dat, prea multe măşti de furat, prea multe lacrimi, prea puţine săruturi. Prea mulţi câini, prea puţini cai… Mai ţii minte cum povesteai?

„Acum doua-trei după-amieze, primesc un telefon de la un necunoscut, care era îngrijorat că aş fi bolnav, care era fericit că m-aş fi însănătoşit, mă rog… Şi-mi spune un lucru care m-a lăsat as… nemaipomenit de bucuros. Mi-a spus, zice: bă, poete, zice, nu mor caii când vor câinii. Şi-mi spun mie: ştii că are dreptate, am spus eu, să ştii că omul ăsta are dreptate. Păi nu mor caii când vor câinii! Şi, de altfel…” 

Se minte mult, Nichita. Din ce în ce mai mult. Uneori te întrebam dacă nu e totul doar o minciună. Dar noi mai credem, Nichita. Faptul că exişti tu, de exemplu, ne mai dă o speranţa. De-asta te tot povestim, Nichita! Bătrâne! Cum ştiai tu să le spui, aşa, în forma inimii tale de lumina! „Ah, râsu’ plânsu’ /ah, râsu’ plânsu’/mă bufneşte când spun/secundei vechi/putrezind în secunda de-acum. /Ah, râsu’ plânsu’/ah, râsu’ plânsu’/în ochiul lucrurilor reci/şi-n dintele lor muşcător, ca şi sceptrul/neinventaţilor regi.” 

În rest marea e tot aşa de frumoasă, munţii sunt tot aşa de româneşti, copacul Gică se va face verde, bunicii vor avea nepoţi, toţi sunt oameni, oameni toţi.

Nichita, aerul se colorează în nuanţe de idee când cuvântul tău trece pe-aici. Iar cuvântul tău trece zilnic pe la noi. Ne-ai lăsat îndrăgostiţi când ai plecat. Noi aşa te povestim şi te spunem, îndrăgostiţi cu toţii, beţi de dragoste. Te căutăm prin cărţi ca şi prin amintiri, ca şi prin sunete şi culori.

Cu bine, Nichita! Cu bine!

Mulţumim că ne-ai învăţat aşa: „Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi dar… de dragoste mai ales.” 

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Dragă Nichita,&8221;

  1. Poem

    Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
    şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
    nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
    de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…

    Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s