Citat

Andrei Plesu in Japonia – savuros !


Orice călătorie e o experienţă a diversităţii. Dar foarte puţine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenţă. Una e să te mişti în variaţiunile multiple ale aceleiaşi teme, alta este să te simţi catapultat pe o altă planetă.

Ca, de pildă, când călătoreşti în Japonia. N-am fost niciodată în Africa, în Australia sau în Caraibe.

Pentru mine, Japonia rămâne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil, mai “străin”. Te poti simţi străin în Indonezia, parcurgând drumul de la Jakarta la Jojakarta, aşa cum se simte străin orice european “civilizat” într-o enclava arhaică şi, pe deasupra, asiatică. Te poţi simţi străin în bucătăria chineză, în coloritul, moravurile şi inocenţa americane, sau în expresia lingvistică a Ungariei vecine, din care nu poti selecţiona nimic cât de cât familiar.

În Japonia însa alteritatea e radicală. Te mişti în spaţiul unei alte umanităţi, al unei lumi paralele. Nimic nu seamănă cu ce ştii. Nici măcar asemănătorul …

N-am sa fac demonstratii pretentioase, de morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga … Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masa si cum duci la gura, de la bai si closete.

Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sînt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cîteva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante locale tin spiritul în alerta si produc, în faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii.

Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sînt însa bagatele, mofturi.

Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în cele mai amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea ca scopul poate oricînd sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza. Am reflectat cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul functiona – ca progresul însusi – dupa legi fatale. Într-o clipita, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarîte, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stîngace apasare pe butonul gresit, într-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a încetat.

Am stat un timp nemiscat, ca sa nu stîrnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfîrsit, în dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina papucii ori de cîte ori lasai picioarele sa-ti atîrne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele traditionale sînt de o paradiziaca simplitate.

Nu în Japonia. În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lînga receptie. Omul încerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decît dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternînd balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea…

La rîndul meu, am încasat prima trauma cînd, intrînd în camera care îmi era rezervata, n-am vazut decît un paralelipiped gol, fara nici o piesa de mobilier. În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te întinzi putin, îti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic.

Am privit nelinistit spre batrîna însotitoare care lucra pe post de “bagajist” si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei “de zi”. Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc înca. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda cruzime, interlocutoarea mea – ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea.

Spre seara, m-am hotarît sa cer de mîncare în camera. Alesesem, mai curînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul “vitel”. A aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie, adica într-o camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. “Nu – zic – nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa!” “Ba, din contra – îmi semnalizeaza cu un surîs buddhist preopinenta – mai întîi baie! Papa la urma!”

Dupa cîteva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru în scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rînjind, cu un manunchi de nuiele aromate în mîna. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se întristeaza, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pîna la urma ceva, un ritual incomplet (”interruptus?”), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu.

Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si brînza de soia. Se ia, cu doua betigase, cîte o felie de carne si se agita în fiertura din oala pîna dispare tenta de crud.

Gheişa mă asista draconic. Primul simptom al europenităţii mele e că nu pot agita carnea în zeamă fără s-o scap dintre beţigaşe. Decid, pragmatic, să n-o mai agit, s-o ţin pe loc pîna văd ca s-a fiert. Gheişa devine nervoasă: n-am voie să cad în imobilism; carnea trebuie agitată, altfel nu se pătrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc să trişez, mă priveşte sever şi îmi şopteste milităreşte: “Shabu-shabu!” Trag concluzia că “shabu-shabu” înseamnă, pur şi simplu: “agit-o!”, “mişc-o!”, “stînga-dreapta!”, “hăis-cea!”.

Cina se încheie melancolic, în insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei rogojini medievale. A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul.

Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfîrsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de rugaciune.

Un alt păţit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masă de un profesor din Kyoto, specialist în Zen, a înţeles repede că are de trecut o probă grea. Trebuia să stea cuminte cu picioarele sub el si sa manînce din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca între comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cîrpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert).

Trebuia, fireşte, făcut ceva! Trebuia schimbată poziţia, păstrând, totuşi, aceeaşi stilistică, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarât, prin urmare, să-şi adune picioarele în aşa fel, încât să-şi poată sprijini şezutul pe călcâie.

Dupa chinuitorul “lotus” dinainte, noua postura parea mîntuirea însasi. Dar numai pentru cîteva minute. Calcîiele nu sînt nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, o apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele îndoite ale picioarelor.

Sufocat de durere şi de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperată de a ieşi la liman, o nouă atitudine, de o riscantă radicalitate: s-a aşezat pur şi simplu în genunchi, cu trunchiul drept, domiâînd – fără autoritate – făpturile gracile ale celorlalţi, pentru care “lotusul” nu părea să creeze dificultăţi.

Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamînd, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cît poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia “Lorelei”.

Te laşi binişor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajişte…

Japonezii au contemplat cu discreţie tot acest program gimnastic, la capătul căruia victima a ieşit din joc, lichidată. Şi cotul amorţeşte! “Un scaun! Un regat pentru un scaun!” – striga mut fiecare mădular al filosofului. Nu există altă soluţie decât abandonul. “Vai, ce grădină frumoasă aveţi!” – a gemut Gabriel iluminat şi, ridicându-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lăsându-şi amfitrionii cu lingura la gură, între două îmbucături.

Am făcut o experienţă asemănătoare cîţiva ani mai tîrziu, cu acelaşi profesor, de-a lungul aceleiaşi ceremonii culinare. Prevenit, am încercat să rezist până la capăt, cu preţul unei perfecte obnubilări intelectuale.

Nu ştiu nici până azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamănă cu o clasică experienţă Zen. Ca disciplină spirituală, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, aşa încît corpul tău, duhul tău, lumea din jurul tău şi universul întreg să intre în ordine.

Esenţial în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program să lipsească. Conştiinţa trebuie eliberată de raţionalitate şi de premeditare.

În cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi călători din Far East-ul european, eşecul era perfect. Reuşisem să stăm prost, cu ochii scoşi de efort, conştienţi de neputinţa noastră şi încercând să o dominăm raţional. Făcusem totul pe dos.

Buddhismul Zen ne dă însă voie să spunem ca e şi aceasta o cale. Calea românească: stai strîmb şi judeci drept. Stai cum dă Dumnezeu! Stai cum poţi! Asta-i situaţia!

În definitiv, nici japonezii ăştia, care pot sta ceasuri întregi încremeniţi în proiect, nu sunt în regulă. Să se mai mişte şi ei niţel, să dea semne de viaţă. Vorba gheişei mele: “Shabu-shabu!”

Textul  de mai sus circulă pe net, fără sursă – azi l-am primit de la un coleg.

Am căutat pe Google şi am găsit următoarele:

Comedii la porţile Orientului – de Andrei Pleşu

Ce înseamnă, de fapt, Comedii la porţile Orientului? Înseamnă mai multe: umor tonic, haz vehement, ochi critic fixat asupra şubrezeniilor indigene, verva cotropitoare, limbaj luxuriant şi un farmec al rostirii care nu se obţine din dicţionare şi compendii. Aveţi de-a face, aşadar, cu un audiobook de gala. Rostul lui e să ne binedispună şi să ne reconecteze la literatura pură. Căci dincolo de eventuala lor miză pedagogic-moralizatoare, Comediile asta sunt: bucăţi sau mai degrabă bucate literare, din care nu lipseşte nici o mirodenie şi care alcătuiesc un ospăţ de neuitat.

http://www.humanitas.ro/humanitas-multimedia/comedii-la-portile-orientului

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Andrei Plesu in Japonia – savuros !&8221;

    • Da, mi-a placut (cui nu?) la nebunie!
      Si mi-ar placea (cui nu?) sa vizitez si Japonia, desi dupa cele auzite si citite, m-as simti, intr-adevar, dupa cum bine spui, intr-o alta lume… Mi-a povestit cineva, odata, despre japonezi cum ca ar bea foarte mult, si ca, din aceasta cauza, imaginea din metrourile lor, in noptile de weekend, este… dezolanta!

  1. Nu vreau sa-ti darim idolii, dar e o minciuna. Ei beau putin, foarte putin. Din nefericire, nu tin la bautura si se ametesc repede. Dar beti, devin simpatici. Oricum ar fi, nu iti creaza starea de rau ca atunci cind ii vezi pe ai nostri sau pe altii. Si am vazut ceva tari in viata mea, crede-ma!

    • Cum as putea sa nu te cred? 🙂 😉
      Cat despre „idoli”, nicio problema! Sti doar ca fiecare dintre noi are propria-i capacitate de a vedea in juru-i… (dupa cum bine spuneai si tu „cu ochii mintii, dar mai ales cu cei ai sufletului…”)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s